Psihoterapia poate fi :

• Psihoterapia cognitiv-comportamentală
• Psihoterapia cognitivă
• Psihoterapia comportamentală

1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală

Există terapie cognitivă și terapie comportamentală iar terapia cognitiv-comportamentală este o combinație între cele menționate anterior.

Deși cele două se bazează pe principii diferite, la fel cum și oamenii sunt diferiți dar totuși se completează, așa se compltează și cele două terapii.

2. Psihoterapia cognitivă

Această terapie este folosită îndeosebi pentru a trata depresia și anxietatea însă mai nou, se folosește și pentru alte probleme cum ar fi educația, cariera.

Când vine vorba de simptome discrete cum ar fi depresia, anxietatea , frica, fobia sau obsesia, specific acestui tip de psihoterapie este durata scurtă a timpului. În cazul persoanelor cu tentative de suicid sau tulburări de personalitate durata unei sesiuni poate dura mai mult.

Pentru că psihoterapia cognitivă lucrează la nivel conștient, este mare nevoie de colaborare și înțelegere între pacient și terapeut.

Terapeutul :

• Pune întrebări
• Oferă sugestii
• Dă teme pentru acasă

Obiectul acestui tip de psihoterapie este de a observa comportamentul pacientului din momentul vorbirii. Contează cum gândește și ce perspectivă asupra vieții are în timpul sesiunii, mai puțin importante fiind detalii ale trecutului. Se dorește schimbarea modului de a gândi atât pe parcusul terapiei cât și după. Dacă pacientul are o gândire pozitivă, pozitivă îi va fi și viața.

Terapia cognitivă se concentrează asupra – gâdurilor automate

• Schemelor

Gândurile automate sunt acelea care apar în contact cu un anumit stimul de exemplu : sună telefonul iar primul gând venit în minte este : S-a întâmplat ceva grav!

Schemele sunt complexe unități de gânduri și concepte pe baza căreia persoana își trăiește viața.

Deoarece gândurile automate sunt derivate din scheme și sunt mult mai ușor de identificat, terapia cognitivă de scurtă durată se bazează pe gânduri automate iar cea de lungă durată pe scheme.

* Identificarea gândurilor automate se face nu doar în timpul ședințelor de psihoterapie, ci și între ședințe, prin intermediul unui jurnal pe care pacientul este sfătuit să îl țină. Odată identificate aceste gănduri, pacientul împreună cu terapeutul vor căuta erorile care pot fi clasificate în trei erori majore și patru distorsiuni specifice.

Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea și suprageneralizarea. Distorsiunile specifice sunt : abstractizarea selectiva, diminuarea, inferența arbitrară și catastrofizarea.

Polarizarea se refera la tendința de a vedea toate lucrurile ca fiind ori bune, ori rele.

Personalizarea – tendința de a vedea totul în jur ca având legatură cu persoana noastră.

Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate.

Abstractizarea selectiva – concentrarea pe un detaliu și ignorarea contextului.

Diminuarea – incapacitatea de a accepta laudele celorlalți.

Inferența arbitraraă– a sări direct la concluzii, fara a lua în calcul toate datele. Catastrofizarea – a te gandi la ce e mai rau, a exagera impactul negativ al unei situații.

Pentru a rezolva problema și a scoate toate aceste erori și gânduri automate din mintea pacientului terapeutul :

• este cât se poate de activ
• ofera analogii
• dă exemple din propria-i experiență
• folosește umorul
• propune pacientului tot felul de experimente menite a testa validitatea gândurilor automate.

Ultima etapă a terapiei este aceea de a genera modalități alternative de a gândi. De exemplu, daca un pacient face adesea eroarea de gandire numită personalizare, alternativa o reprezintă modalitatea de gândire numita decentrare, adică perceprea evenimentelor ca neavand nici o legatură cu persoana pacientului.

La final, pacientul este învățat să continue și după terminarea terapiei identificarea și corectarea gândurilor automate.

Se face o evaluare finală și eventual se mai stabilesc una-doua ședințe de control la intervale mai mari de timp.

3. Psihoterapia comportamentală

Terapia comportamentală se bazează pe mai multe principii ale psihologiei clasice:

1. Conditionarea clasica.

Este procesul prin care un organism învață că apariția unui stimul cum ar fi un clopoțel este urmată de apariția altuia cum ar fi  mâncarea.

În consecință, reacții care sunt îndeobște asociate cu cel de-al doilea stimul, salivatie la vederea mancarii, devin asociate cu primul stimul, salivație la auzirea unui clopoțel – experimentele lui Pavlov.

Fobia este o reacție de teamă declașantă de un obiect inofensiv (stimulul conditionat), dar care a fost asociat in trecut cu ceva periculos (stimul neconditionat). Acel ceva periculos nu mai exista, dar a ramas obiectul asociat care declanseaza teama (fobia).

Corectarea acestei temeri se face prin extinctie, adica prin expunerea repetata la obiectul sau situatia asociata (expunerea la stimulul conditionat). De exemplu, daca unui pacient ii este teama de apa, i se cere in mod repetat sa isi imagineze ca intra in apa si ca aluneca sub suprafata apei. Treptat, acest stimul isi pierde puterea de a evoca teama.

Expunerea la stimulul conditionat se poate face treptat sau dintr-o data, ultima metoda numindu-se terapie prin implozie (un pacient caruia ii este frica de inaltimi, va fi dus de catre terapeut pe un bloc sau pe un pod suspendat unde, dupa ce initial ii va fi foarte frica, se va obisnui incet-incet cu inaltimea).

O varianta mai usor de suportat a expunerii treptate la stimulul conditionat este desensibilizarea sistematica.

Mai intai pacientul invata diverse tehnici de relaxare. Apoi se face o lista a situatiilor care il sperie, de la cel mai putin la cel mai mult.

De exemplu, teama de paianjeni. Cel mai putin sperie gandul la un paianjen. Apoi poza unui paianjen. Ceva mai mult sperie un paianjen vazut la televizor. Si mai mult sperie un paianjen viu inchis intr-un borcan. Cel mai mult sperie un paianjen viu tinut in palma.

Terapeutul cere apoi clientului sa se gandeasca la un paianjen si in acelasi timp sa aplice tehnicile de relaxare invatate mai devreme.

Dupa ce pacientul s-a relaxat, i se cere apoi sa priveasca poza unui paianjen si din nou sa se relaxeze. Si tot asa.

In cele din urma, pacientul va reusi sa fie relaxat in timp ce tine un paianjen in palma – practic e vindecat de fobia sa de paianjeni.

O alta tehnica bazata pe conditionarea clasica este terapia aversiva in care are loc asocierea unor stimuli neplacuti cu stimulii placuti dar nocivi.

 De exemplu, unui barbat care doreste sa se lase de fumat i se cere ca de fiecare data cand doreste sa aprinda o tigara sa isi provoace mai intai o oarecare durere sau sa dea mai intai cu aspiratorul prin toata casa.

Dupa un timp, dorinta de a fuma se va asocia cu durerea sau oboseala si, in consecinta, va scadea in timp.

2. Conditionarea operanta.

Se refera la faptul ca, in general, comportamentul nostru este influentat de consecintele acestuia: daca un anumit comportament are niste consecinte placute sau benefice pentru noi, vom avea tendinta de a repeta acel comportament.

Daca are consecinte negative, neplacute, frecventa comportamentului respectiv va scadea.

Tehnicile comportamentale bazate pe operarea conditionata identifica mai intai comportamentele nedezirabile sau problematice ale unui individ, cauta apoi sa inteleaga care sunt consecintele pozitive care intretin aceste comportamente si, in final, incearca sa schimbe ceva astfel incat sa nu mai apara acele consecinte care intaresc comportamentul nedorit.

De exemplu, o mama se plange ca nu se intelege deloc cu copilul ei de 4 ani. Ori de cate ori acesta doreste ceva, face un scandal teribil, striga, sparge, se agita foarte mult. Intrebata ce face in asemenea situatii, mama a spus ca incearca sa nu faca pe plac copilului dar ca, in cele din urma, aproape intotdeauna cedeaza nervos si ii face pe plac copilului. In acest caz, mama trebuie sa inteleaga ca acest comportament nedorit al copilului este consecinta faptului ca mama il “incurajeaza”, intrucat copilul a invatat ca de fiecare data cand face scandal, in cele din urma primeste ceea ce doreste (consecinta benefica ce incurajeaza comportamentul nedorit).

Asftel de tehnici se pot folosi insa si in terapia cu adulti, prin intelegerea modului in care comportamentele nedorite sunt incurajate de consecinte favorabile, adesea inaparente.

O alta metoda bazata pe conditionarea operanta este recompensarea. Aceasta se foloseste mai ales in spitalele de psihiatrie cu pacientii gravi bolnavi, a caror comportament poate fi influentat daca li se ofera ceva ce ei isi doresc ori de cate ori se comporta asa cum trebuie